Sunday, July 20, 2014

In cinstea noului antrenor de la AC Milan



La 300 de goluri in Serie A. Intr-un final s-a oprit la 313.

Am gasit de curand prin calculator un text mai vechi, publicat pe prima mea tentativa de blog de prin 2008 sau 2009, parca. A ramas si singurul text de acolo. Stilul poate parea pompos. Atunci abia terminsasem de citit Manifestul fotbalist, de Traian Ungureanu si Espana '82, de Ioan Chirila, si cred ca incercam sa ii imit, cum amandoi sunt maestri ai scrisului dantelat.


Filippo Inzaghi e un mare jucator!

Il stim cu totii. E oportunistul care se ascunde printre firele de iarba si apare mereu singur in fata portii. E omul care mereu se revolta impotriva arbitrului cand acesta nu vede fault in simularea sa (si el cade la orice atingere). E omul care atunci cand primeste mingea in afara careului da impresia ca e prima oara cand pune piciorul pe o minge. Si totusi, atunci cand o primeste in careu, ea se aseaza ascultatoare, din stop, exact la capatul elanului sau perfect. De acolo, ea nu poate ajunge decat intr-un singur loc: in poarta.

Inzaghi s-a nascut, ca jucator, vulpoi batran. El joaca la fel de cand a debutat in fotbalul mare, si probabil chiar de mai inainte, de la juniori. Sta mereu la panda, la limita ofsaidului, la umarul ultimului aparator, gata sa pedepseasca orice greseala a vreunui adversar sau sa rezolve din doua atingeri, stopul si sutul, orice pasa a coechipierilor sai trimitand mingea unde stie el cel mai bine: in poarta.

Sa ne intelegem, Inzaghi are noroc. Mingea sutata de el poate lovi un adversar, dar de acolo ea sare imparabil in poarta. Sau, si mai mult, un coechipier suteaza in el si mingea se duce tot in poarta. Steaua norocoasa sub care s-a nascut nu a incetat nicio clipa sa-si piarda stralucirea, iar talentul care i-a fost daruit nu a incetat sa fie slefuit nicio clipa. Aici cred ca trebuie sa fie cautata si excelenta acestui jucator, in acest talent atat de rar, incat risca sa treaca neobservat. SuperPippo (cum il alinta suporterii) nu are nici pe departe tehnica lui Thierry Henry, a lui Raul sau a atator alti atacanti rasati. Talentul lui e altul, identificat de atat de multii detractori ai sai cu oportunismul blamabil sau nororcul chior, si consta tocmai in capacitatea lui de aparea cu mingea la picior, intre adevarate cazemate si transee defensive in fata portarului sau nici macar atat, ci in fata portii goale. Mingea e deja in poarta.

Pipo Inzaghi a stiut care este meseria lui, aceea de a da goluri, si care este talentul sau. De aceea si l-a cultivat continuu. Nu este oare aceasta capacitate a lui de a lucra cu apararile atent si delicat ca un spargator de cifruri, iesind ca din pamant acolo unde trebuie in momentul potrivit comparabila cu spectacolul tehnicii oferit de Henry sau Rooney? Caci asta e un talent. Nu poti sa ai atatia ani atat de mult noroc, sa iti construiesti o cariera doar pe noroc. Pipo Inzaghi ne arata, inca o data, ca fotbalul, intocmai ca si viata, este infinit si divers. Golurile lui, la fel ca ale tuturor marilor jucatori, trezesc aceleasi reactii: plini de uimire, murmuram sau exclamam "Nu credeam ca e posibil asa ceva!", "Incredibil!" Posibilitatile acestui joc nu pot fi cuprinse de nicio formula, el uimindu-ne mereu. Condusa de picioarele unui astfel de jucator mingea are o singura destinatie: in poarta.

No comments:

Post a Comment