Saturday, May 12, 2018

Dincolo de Capatul Lumii: terifianta circumnavigatie a globului de catre Fernando Magellan



The fair breeze blew, the white foam flew,
The furrow followed free;
We were the first that ever burst into that silent sea. -
The Rime of the Ancient Mariner,
Samuel Taylor Coleridge, 1798

Soarele apune cu o lumina sangerie peste coasta Portugaliei. Apa licare incercand parca sa captureze razele soarelui, insa acestea fug si se reflecta de pe suprafata ei. Tabloul este miscator, parca scapa mereu unei imagini definitive. La fel ca visele celor ce s-au incumetat sa plece peste aceasta imensa extindere de apa pe care noi astazi o numim Oceanul Atlantic. 

Cele 5 corabii ale flotei lui Magellan, numita Armada de Molucca
Un om in special pare sa rezoneze cu acest peisaj care parca iti scapa printre degete. Si el visa sa fie navigator. Si-a petrecut copilaria si adolescenta in porturi, invatand tainele navigatiei, fiind fascinat de istoriile descoperirilor lui Cristofor Columb. Apoi a urmat toate cursurile maritime din Portugalia si parea destinat sa ajunga un mare capitan. Poate la fel de mare precum Columb. 

In fond era intr-un imperiu colonial aflat in plina expansiune. In tara care a initiat Epoca Explorarilor, in sec al XV-lea. O tara cu o ilustra istorie de navigatori, precum Bartolomeo Diaz si Vasco da Gama.

Ambitia era acolo, cunostintele erau acolo, o tara dispusa sa sustina financiar aceste expeditii era prezenta, toate stelele pareau sa fie aliniate pentru ca Magellan sa il egaleze, daca nu chiar depaseasca, pe modelul sau, Cristofor Columb. Si cu toate astea ceva s-a intamplat pe drum. Iata-l acum, privind cum soarele se scufunda in mare, iar in lumina lui sangvinica parca scufundand odata cu el si orice vis de preamarire pe care Magellan il mai avea. 

Caci intr-o perioada in care marinarii se retrageau din activitate la cel mult 40 de ani, Magellan trecuse de 30 si nu comandase nicio expeditie majora. Corpul sau, istovit de lovituri, incepea sa nu mai functioneze, capatand un usor schiopatat la un picior. A pierdut aproape toata averea familiei sale incercand sa isi arate maiestria si capacitatea in fata Coroanei, dar regele Manuel al Portugaliei nu il aprecia deloc, ba chiar Magellan cazuse in dizgratie. 

 

Si cu toate acestea, peste doar cativa ani acest om va conduce cea mai mare expeditie maritima de pana atunci. O expeditie atat de ambitioasa, incat va depasi puterile financiare ale regelui Spaniei, si va cere un efort european, marii bancheri de pe continent inghesuindu-se sa o sustina. Intr-adevar, aceasta flota l-ar face invidios si pe Columb, fiind ceva la care el ar fi putut doar sa viseze. Cine ar fi crezut ca toate aceste lucruri vor fi posibile privind acel apus pe coasta Portugaliei? Nimeni. Cu exceptia lui Magellan insusi, bineinteles.  

Calatoria lui Magellan era un vis la fel de vechi ca imaginatia umana: o calatorie pana la capatul pamantului. O circumnavigatie a globului nu se mai facuse. Columb a incercat, insa a ajuns doar pana la un nou continent. Nimeni nu a ajuns in est plecand spre vest. 
Cartea lui Laurence Bergreen prezinta aceasta calatorie de 3 ani a lui Magellan in jurul lumii. Acelasi autor a acoperit si calatoriile lui Cristofor Columb, si ale lui Marco Polo, cel mai cunoscut calator occidental, in doua volume diferite. Dintre aceste trei titluri, biografia lui Fernando Magellan pare sa fie cea mai reusita.

Caci nu este doar o relatare. Bergreen reuseste sa surprinda... totul. Cartea are mai multe paliere. Intrigile din jurul monarhilor, si cum au influentat ele expeditia. Echilibrul de forte politice din Europa din acei ani, si relatiile dintre Spania si Portugalia. Motivatia economica a calatoriei: condimentele (cuisoare, scortisoara, etc; lucruri banale astazi). Condimentele erau cel putin la fel de valoroase ca aurul atunci, si la fel ca petrolul astazi, faceau economia mondiala sa functioneze. Insasi flota de cinci corabii se numea Armada de Molucca, "molucca" insemnand "condimente" in limba indonezienilor. 

Orizontul mental si modul in care se naviga pe atunci. Multi marinari se temeau, la propriu, ca vor naviga peste marginea Pamantului si vor cadea in abis. Sau ca insule magnetice le vor trage cuiele din imbinaturile navelor, scufundandu-le. Aceasta calatorie in jurul lumii era, la nivel simbolic, si o confruntare intre superstitia medievala si spiritul stiintific si rational care incepea sa renasca in acea perioada. E evident de ce parte se afla Magellan. 


Biserica spune ca Pamantul este plat; insa eu stiu ca el este rotund, caci i-am vazut umbra pe suprafata lunii, si am mai multa incredere intr-o umbra decat in biserica. -
Fernando Magellan


Sau ca se naviga folosindu-se calculele din antichitate ale lui Ptolemeu cand se vorbea de circumferinta Pamantului. Din fericire pentru noi, Ptolemeu a gresit reprezentand globul mai mic cu 10,000 de kilometri, nestiind nimic de Oceanul Pacific. Spun din fericire pentru ca, asa cum observa Bergreen, daca s-ar fi stiut exact dimensiunea, probabil ca Epoca Explorarilor nu arfi avut loc niciodata. Distanta ar fi fost prea infricosatoare. A fost nevoie de aceasta expeditie si sa isi piarda viata cateva sute de oameni in decursul ei, inclusiv Magellan, pentru ca aceasta eroare sa fie corectata. 

Stramtoarea lui Magellan, a carei trecere a durat 38 de zile, fiind inca una din cele mai impresionante realizari navigationale inregistrate vreodata. Iesirea din labirintul de fiorduri si canale a presuspus trimiterea de observatori pe uscat care trebuiau sa gaseasca cel mai inalt loc si sa observe orizontul. Si chiar gustarea apei: daca era mai sarata inseamnaca acel canal ducea sprea ocean, altfel ducea catre o oaza unde se scurgea apa dulce a ghetarilor ce se topeau pe tarm. 


Apoi, pe langa calatoria fizica, aceasta a fost si o calatorie in cea mai intunecata parte a sufletului uman. Executii, schingiuri, tortura, revolte, au fost toate prezente si tot mai dese pe masura ce timpul pe mare crestea. Pigaffeta, cronicarul expeditiei, si un apropiat al lui Magellan, descrie pe multe randuri tristetea si lacrimile varsate pentru moartea unui prizonier luat din America de Sud (un "urias" din sudul Argentinei, din regiunea Patagonia, descoperita si denumita astfel de expeditia lui Magellan). Si, cateva luni mai tarziu, in regiunea Filipinelor, uciderea si exploatarea fara scrupule a cate unui grup de localnici ce se afla in vreo canoe ce iesea in calea vaselor expeditiei, pe langa faptul ca se intampla, era abia semnalata in jurnal, semn ca erau atat de comune, incat abia meritau mentionate. Abrutizarea echipajului era evidenta.


Frica era sentimentul predominant la bordul vaselor. Fara ea, probabil ca expeditia s-ar fi intors acasa la prima furtuna. Marinarilor trebuia sa le fie mai frica de Magellan si pedepsele lui, decat de orice le-ar fi putut pune in fata marea. 

Viata la bordul acestor vase era, dupa standardele moderne, iadul pe pamant. Sau pe mare. Bergreen descrie pe multe pagini numeroasele modalitati in care marinarii puteau sa isi piarda viata (inclusiv in timpul satisfacerii nevoilor fiziologice, cand trebuia sa iesi in afara cadrului vasului pentru a face asta; iar in caz ca alunecai in apa, probabil ca acolo ramaneai). Somnul era imposibil, la fel si sentimentul ca ai mancat pana te-ai saturat. Pentru ca majoritatea proviziilor putrezeau sau erau infestate de paraziti dupa cateva zile de la imbarcare.


De exemplu, cel mai mare inamic al Epocii Explorarilor era boala numita scorbut. Ea apare datorita unei deficiente de vitamina C din organism. Iar manifestarile ei sunt groaznice: gingiile incep sa se umfle si sa sangereze pana in punctul in care nu mai poti manca nimic. Apoi dintii incep sa iti cada, si eventual organele tale interne incep sa iti cedeze, atat datorita bolii cat si datorita subnutritiei. Ei bine, si in aceste conditii, era de asteptat ca marinarii sa isi faca treaba. Sa se urce si sa ajusteze velele de fiecare data cand se schimba vantul, sau ce meserie aveau pe vas. In caz contrar, erau adusi pe punte, legati si biciuiti pana lesinau sau isi pierdeau viata. O bucata de carne, sangerand arsa de soare.

Problema cu aceasta boala e unul din acele momente cand, privind inapoi, e incredibil ca nimeni nu i s-a dat de capat mai repede si atatia oameni au fost nevoiti sa moara din cauza ei. Mai ales ca leacul era atat de simplu si la indemana. Voiajele lungi pe mare nu permiteau aprovizionarea cu hrana proaspata, in special fructe si legume, ce contin vitamina C. De aceea calatoriile erau in general mai scurte de 10 zile. 

Ilustratie a mortii lui Magellan, gravura din 1860. Fernando Magellan a murit pe plaja unei insule in Filipine in timpul luptei cu unul din conducatorii locali, numit Lapu Lapu. Corpul sau nu a putut fi recuperat, razboinicii locali dezmembrand cadavrul. Sunt multe suspiciuni de tradare in jurul acestui eveniment, din moment ce capitanii sai nu au intervenit sa il ajute pe Magellan. Chiar si azi aceasta lupta si scena mortii si decapitarii lui Magellan sunt sarbatorite si reconstituite in fiecare an, pe aceeasi plaja in Filipine. Un militar joaca rolul navigatorului portughez, iar un faimos actor filipinez pe cel al lui Lapu Lapu, care ii aplica lovitura mortala lui Magellan in aplauzele publicului spectator si telespectator.
Lucrul incredibil este ca atunci cand Epoca Explorarilor a inceput, echipajul lui Vasco da Gama a fost lovit de aceasta boala pe coasta de est a Africii. Oprind intr-un port, negustorii arabi pe care i-au intalnit acolo le-au oferit portocale, semn ca stiau cu ce se confrunta portughezii. Echipajul le-a luat si in mai putin de o saptamana erau gata de lucru. Si cu toate acestea nu s-a facut asocierea intre consumul de citrice si vindecarea de scorbut pentru inca doua sute de ani. In tot acest timp s-a crezut ca e vorba de aerul sarat al marii care declanseaza boala. 


Victoria, singura corabie care a supravietuit expeditiei si s-a intors in Spania, condusa de spaniolul Elcano. Astazi spaniolii il considera pe el primul om ce a navigat in jurul lumii, si nu pe Magellan, un portughez. Elcano va muri anul urmator de scorbut in Oceanul Pacific intr-o a doua expeditie ce dorea sa mearga pe urmele lui Magellan, expeditie ce va esua.
Pe vasele lui Magellan un posibil leac era carnea de sobolan. Lucru partial adevarat, din moment ce organismul sobolanilor creeaza singur vitamina C. O informatie pe care au dedus-o marinarii, observandu-i pe colegii din jur. Se pusese chiar si un pret de capul unui sobolan. Cum observa Bergreen, marinarii de atunci erau precum astronautii din zilele noastre: ambii merg in locuri necunoscute. Cu diferenta ca astronautii au mai multe sanse sa se intoarca in viata acasa. 
Over the Edge of the World e plina de astfel de informatii, avand ambitii enciclopedice. Pe celelalte, precum si intreaga calatorie a lui Magellan, va las sa le descoperiti singuri. Pana la capatul Pamantului.


Sunday, May 14, 2017

Inainte de Las Vegas, a fost Galveston, Texas

Galveston a reprezentat prima mea vizita in Statele Unite ale Americii, tocmai in 2012. Dupa ce am petrecut noaptea intr-un hotel din Houston, oras din care n-am vazut mai mult decat drumul de la aeroport spre camera mea, m-am imbarcat pe vasul de croaziera Carnival Triumph, chiar din Galveston, TX. Asa a inceput cea mai lunga aventura a vietii mele de pana acum, ce a durat putin mai mult de 4 ani. Timp in care am vizitat aproape 50 de tari si in jur de 100 de orase pe 4 continente, si am stat cu bagajele mereu pregatite de plecare.

In cele 7 luni pe care le-am petrecut pe Triumph am oprit in Galveston o data sau de doua ori pe saptamana, fiind portul de imbarcare. Initial contractul meu era de 8 luni, insa un incendiu la bordul vasului m-a fortat sa plec cu o luna mai devreme. 

Incendiul s-a produs la 5 dimineata in camera motoarelor, nava pierzand astfel propulsia. Un fum negru si innecacios a invadat puturile lifturilor si primele 2 etaje ale vasului, iar pasagerii au trebuit sa fie evacuati. Din fericire pentru mine, eram la lucru atunci (tura de noapte a fost preferata mea pentru mult timp, pentru ca ziua eram liber si puteam sa vizitez; era mai greu sa gasesc timp sa dorm, dar, vorba cantecului, I'll sleep when I'm dead) si am putut sa ma indrept usor spre statia mea de salvare, care era in apropiere. Cum cabina mea era cu cu un etaj sub nivelul marii si nu era indicat sa ma intorc acolo. Astfel lucrurile mele trebuiau sacrificate, insa compania incepuse deja plata pe card, asa ca macar economiile erau in siguranta. Dar, cu foarte multe eforturi, focul a fost izolat si stins in camera motoarelor, neinregistrandu-se victime. Spre deosebire de cazul Costei Concordia, foarte prezent in amintirea tuturor atunci. 

Au urmat 5 zile pe mare, 2 in care am plutit in deriva, noi nemaiavand propulsie, nici aer conditionat sau prea multa electricitate, cu o caldura tropicala afara (ne indreptam spre coasta insorita a Mexicului cand s-a intamplat accidentul) si o caldura umeda si sufocanta inauntru. Si 3 zile in care am fost trasi spre tarm, mai exact spre orasul Mobile, Alabama. That Sweet Home Alabama! Unde era foarte frig. De fapt era iarna. La vremea respectiva incendiul de pe Carnival Triumph a fost o stire acoperita de toate canalele de televiziune, cel putin in Statele Unite. 

Sa ne intoarcem in Galveston, insa. La inceput totul mi se parea ireal, ca si cum paseam printr-un vis. Dupa multi ani in care citisem despre America, in sfarsit am ajuns in The Promised Land. Intr-unfinal mi-am recapatat simturile si mi-am dat seama ca desi americanii aveau multe calitati, totusi filmele sunt filme. Adica si ei aveau temeri, suparari, dorinte neimplinite. Erau foarte umani, nu ca in filme. 

Printre calitati trebuie sa mentionez politetea si bunele maniere de care texanii astia dadeau dovada. Pe strazi si in magazine, de fiecare data cand imi intersectam drumul cu alta persoana, sau cand trebuia sa fac o mica miscare in lateral pentru a putea trece amandoi, de fiecare data mi se adresa un "Excuse me, Sir!". Si lipsa clasicelor formule "Thank you!", "Enjoy your day!", "Have a great day!", "See you next time!" etc in discutiile cu vanzatorii era de neconceput. In autocare se cobora doar organizat: intai cei din prima banca, apoi urmatoarea, si tot asa, fara imbranceli. Nu puteai sa sari randul caci oamenii din jur iti aruncau priviri suparate, iar daca tu chiar insistai, iti si spuneau, ca sa intelegi. Buna-crestere era apreciata si incurajata aici, spre deosebire de alte locuri, atat din Romania cat si din Statele Unite. Recunosc ca intr-un asemenea mediu uneori ma simteam putin salbatic, insa am incercat sa ma cizelez pe cat posibil. 

Vasele de croaziera care pleaca din Galveston au cele mai profitabile croaziere, cele mai putine incidente datorate alcoolului, si pasagerii care fac cele mai putine plangeri, adica fac o plangere doar cand au o problema reala. De fiecare data cand se face o plangere acel pasager primeste ceva pe gratis din partea conducerii, asa ca multe probleme sunt imaginare pe alte vase. Galveston si Texas sunt intr-adevar un loc mai special, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu (in Miami, de exemplu, nimeni nu vorbeste engleza).

Galveston a fost mereu mai deosebit. Inainte de descoperirea Americii de catre europeni, aici se pare ca locuia o populatie bastinasa de canibali, una din putinele, daca nu chiar singura din cele doua Americi. (Sacrificii umane au existat pe aceste continente, chiar cele mai mari inregistrate vreodata. Civilizatia Inca, de exemplu, din America de Sud, de pe teritoriul actual al statului Peru, si-a gasit sfarsitul tocmai datorita lor. Dupa fiecare victorie militara trebuiau aduse ofrande zeilor prin sacrificii umane, si cu cat victoria era mai mare, cu atat sacrficiul trebuia sa fie mai mare. Si pe masura ce Imperiul Inca se extindea, numarul tot mai mare de oameni ce trebuiau sa isi piarda viata in aceste ritualuri sangeroase a devenit imposibil de sustinut de populatie.) 

Iar mai apoi, in Galveston si-a avut sediul celebrul pirat francez Jean Laffite, cel mai cunoscut din istoria Amercii de Nord. 

Faptul ca Galveston este o insula si e oarecum rupt de continent a contribuit cu siguranta la singularitatea si originalitatea lui. Insula are 40 km lungime si 5 km latime, in cel mai lat punct. In prezent aici locuiesc in jur de 50,000 de oameni. Nu foarte multi. Si totusi spre sfarsitul sec al XIX-lea si inceputul sec XX acesta devenise centrul distractiei si al jocurilor de noroc din America. Feriti de bratul legii de un petec de apa, interlopii vremii au gasit o zona unde puteau sa isi dezvolte o industrie pe placul lor, exact cum s-a intamplat cu acel loc al pierzaniei din desert, multi ani mai tarziu, numit Las Vegas. Nu doar jocurile de noroc erau legale aici ci si barurile deschise pana dimineata si vinderea alcoolului in magazine. Atunci i se zicea The Free State of Galveston, iar pentru oamenii crescuti aici vizitele pe continent erau un soc. Sursele abunda de marturii de tineri trimisi la scoala sau care au incercat sa isi caute de lucru in Texas si regulile intalnite acolo erau ca o camasa de forta pe care multi nu au suportat-o, intorcandu-se inapoi in Galveston. 


The Free State of Galveston a fost perioada de maxima inflorire a orasului. Orasul avea 13 hoteluri, 3 sali de concerte si o sala de opera. In magazine puteai gasi covoare englezesti, portelanuri importate din Franta, vinuri si coniac. Si chiar iti puteai cumpara un pian produs in Germania din lemn de palisandru, arbore ce se gaseste in America de Sud. Doar in 1858, locuitorii din Galveston au cumparat 23 de asemenea instrumente.  Galveston a avut primul sistem de iluminat public cu gaz, primul sistem de iluminat public electric, primul telefon, primul spital, prima firma de avocatura, primul sindicat, primul teren de golf si, cum zice Gary Cartwright, name any business or institution or invention and Galveston probably had the first in Texas. 


Tot din Galveston vine si primul campion mondial de box de culoare in 1908, in persoana lui Jack Johnson. Muncitor cu ziua pe docurile din port, Johnson a ajuns boxer printr-o intamplare. A fost un inlocuitor de ultim moment intr-un meci dintre 2 profesionisti. Unul, campionul din Galveston, de profesie sofer de tramvai, iar celalalt un "greu" de reputatie nationala, pe nume Joe Choynski. Se spune atunci cand campionul national a ajuns in port si s-a afisat multimii, campionul din Galveston s-a inspaimantat atat de tare incat a fugit de pe insula cu exact acelasi feribot care il adusese pe adversarul sau. 


Tanarul Johnson a fost singura optiune a organizatorului in acel moment, cum isi creease un oarecare nume printre dockeri in luptele ilegale de acolo. Fara nicio experienta si niciun antrenament de box, Johnson a incercat sa opuna rezistenta in primele 2 runde, dupa care a abandonat. Meciul a fost intrerupt de politie, cum meciurile de box fusesera declarate ilegale cativa ani mai inainte, iar cei 2 boxeri au fost incarcerati timp de catva saptamani. Mai-marii orasului, prezenti in public, au scapat insa. Atat de grea le-a a fost pedeapsa, incat cei 2 sportivi faceau lupte demonstrative pentru gardieni zilnic, in ceea ce semana mai mult cu o sedere la hotel, decat pedeapsa cu inchisoarea. Se pare ca in acele zile Johnson a invatat cum sa boxeze de la Choynski. Iar cativa ani mai tarziu Jack Johnson era campion mondial la box. Comportamentul sau dupa aceea insa, considerat scandalos, a avut grija ca niciun boxer negru sa nu mai aiba sansa unui meci pentru titlu timp de foarte multi ani.

Povestea lui Jack Johnson a revenit in actualitate in ultimii ani, odata cu publicarea cartii Unforgivable Blackness: The Rise and Fall of Jack Johnson, in 2006. E o poveste despre rasism, prejudecati sociale, aroganta. Intre timp s-a realizat si un film documentar cu acelasi nume. Jack Johnson a plecat din Galveston si nu s-a mai intors niciodata. Durerea abuzurilor indurate aici era prea mare. Insa nici cei din Galveston nu l-au regretat, declarandu-l persona non grata. 


Prohibitia din ani '30 a incheiat perioada Free State. Dar apoi poate ca oricum s-ar fi incheiat. Cat de mult s-ar fi putut extinde? Spatiul pe o insula este totusi limitat. Cum observa Gary Cartwright, all those who had big plans failed here; Galveston was not a place where you could think big.


Astazi, Galveston inca pastreaza ceva din imaginea acelor vremuri. Insa e o frumusete decazuta. Din discutii cu locuitorii, am inteles ca terminalul pentru navele de croaziera este cea mai mare sursa de venit constant pentru insula. Mai sunt cateva complexe industriale unde iti poti gasi o slujba, insa platesc doar salariul minim. In rest, numai job-uri sezoniere. Iar lipsa afluentei se vede cu ochiul liber: cladirile luxoase de altadata nu mai sunt atat de bine ingrijite, iar in fata lor masinile sunt departe de ultimul racnet. Poate ca aici se incheie povestea insulei. Sau nu?



Resedinta familiei Moody, una din cele 3 familii istorice ale orasului






Sediul companiei de asigurari ANICO, fondata de William Lewis Moody Jr, in 1905.
Este singura cladire de tip zgarie-nori din Galveston.



The Strand, strada centrului istoric al orasului.
















Genul de masini agreat de texani.












Strada in zona rezidentiala.






Parcul de distractii Pleasure Pier






















Hotelul Galvez, construit in 1911. Astazi este inca deschis si face parte din patrimoniul cladirilor istorice din SUA.







In muzeul platformei petroliere Ocean Star.


Liceu O'Connel



Sunt multe confesiuni in Galveston.


Intrarea in biblioteca.
Plaja vazuta de pe Pleasure Pier.




"We are all fighting something." - Renzo Gracie

Mardi Grass in Galveston.